Cum se construiau catedralele in Evul Mediu

Constructia unei biserici era opera mai multor contribuabili. Acestia puteau fi credinciosi, oameni ai Bisericii sau confrerii al caror scop de constituire era chiar acela de a contribui la terminarea constructiei. Cand sanctuarul respectiv poseda relicve pretioase care atrageau multi pelerini, donatiile lor reprezentau un aport substantial.

O alta sursa erau indulgentele vandute pentru rascumpararea pacatelor. Erau cazuri in care regii trimiteau scrisori catre prelatii din regatul lor, prin care le cereau sa contribuie financiar la asemenea proiecte. Alteori erau folositi bani proveniti din impozite.

In unele cazuri, marii nobili care aveau multe pacate sa-si reproseze, tineau sa se „curete” prin donatii generoase catre o catedrala in curs de constructie. In altele exista dorinta de a-si vedea contabilizata contributia la un bun public, vanitatea, presiunea sociala dar si interesul dintr-un motiv sau altul.

Si dupa ce se reusea strangerea fondurilor necesare pentru inceperea lucrarilor se putea da semnalul de pornire.

In afara perioadelor in care aveau loc razboaie, ritmul lucrarilor de pe santier varia in functie de nivelul mijloacelor de finantare. Dar in cazul in care acestea existau in masura suficienta, constructorii puteau lucra destul de repede, caci tehnicile de constructie si de organizare a muncii din perioada „gotica” le permiteau acest lucru. Astfel, catedrala de la Montpellier, care are o suprafata de 1 500 m2, a fost terminata in trei ani (1263-1266). Dar, in general, constructia unei catedrale dura cateva zeci de ani, ba chiar si cateva secole. Acest lucru explica de ce la un acelasi edificiu pot exista parti cu stiluri diferite ce corespund epocilor in care au fost construite. O amprenta importanta au lasat-o si progresul tehnic, constructorii ce s-au perindat pe santier cu metodele, obiceiurile si gusturile lor.

Sunt si constructii care nici pana in ziua de azi nu sunt terminate definitiv. Mereu mai apare cate ceva de facut sau rectificat la ele. Cazul cel mai renumit il constituie Domul din Köln.

Pe locul unde se ridica astazi Domul a, existat inainte un lacas de cult, care data din 313 d.C. Acesta a fost inlocuit in secolul IX de o noua constructie, terminata in 870 si numita „Domul Vechi”. Epoca gotica impune insa schimbarea, si astfel, la 15 august 1248, se pune piatra de temelie a noii catedrale gotice.

Actuala infatisare a Domului a rezultat dupa doua perioade de constructie. Prima a inceput in 1248 si s-a terminat in 1560, cand cladirea a fost acoperita, iar restul lucrarilor sistat. Aproape patru secole va ramane constructia astfel, urmand ca lucrarile sa fie reluate odata cu reconsiderarea artei medievale, respectiv a celei gotice de catre romantism. In anul 1842, regele Prusiei, Friedrich Wilhelm IV, da semnalul de reincepere a lucrarilor. Dupa nici patru decenii, in 1880, se pune ultima piatra la turnul de sud. Dupa 632 ani, constructia Domnului se incheie. Si ea reprezinta un monument cu o arhitectura unitara, datorita faptului ca toate lucrarile au respectat pe cat s-a putut planurile initiale.

Perioada in care Domul a ramas intact a durat foarte putin, caci deja pe la 1900 apar primele stricaciuni provocate de intemperiile vremii. Apoi, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, 14 bombe ii distrug bolta, stricaciuni aparand si la exterior. Dar chiar si in timp de pace se lucreaza in permanenta la mentinerea frumusetii sale, din cauza poluarii mediului care afecteaza cladirea destul de mult. De fapt, de mult timp la Köln circula o vorba : „In momentul in care se va termina Domul, va veni sfarsitul lumii”.

O importanta majora in desfasurarea lucrarilor au avut-o tipul si provenienta materialelor.

Ele erau cateodata furnizate de donatori, proprietari de cariere sau de paduri. Starea proasta a drumurilor impunea utilizarea de preferinta a cailor fluviale si, cateodata, a celor maritime. Aceasta a fost cazul catorva catedrale din Anglia, executate din piatra extrasa din nord-estul Frantei sau din Normandia. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, pentru a repara ravagiile suferite de bisericile din Marea Britanie, s-a adus din nou piatra din Normandia. Si in Ile-de France, bisericile au profitat de o densa retea fluviala ce facilita legatura intre cariere si santiere; de fapt peste tot unde configuratia geografica permitea acest lucru, transporturile pe apa au jucat un rol important.

Dar oricum vor fi fost aduse materialele, pretul transportului, de multe ori crescut de taxele de pe parcurs, era foarte mare, sporind uneori si de sase ori costul pietrei. Acest lucru a dus la aparitia atelierelor de cioplit piatra in cadrul carierelor, astfel reusindu-se reducerea la jumatate a greutatii transportate fata de cea a blocurilor brute. Utilizarea pietrei „pregatite” a accentuat dezvoltarea metodelor de geometrie si stereotomie, indispensabile pentru prelucrarea in avans a pietrei, ca si dezvoltarea standardizarii si reducerea numarului de modele pentru piatra de prelucrat.

Lemnul circula mai usor decat piatra, el putand sa pluteasca, dar presiunea asupra padurilor a fost atat de mare datorita cresterii demografice si a dezvoltarii oraselor, incat bucatile de dimensiuni mari au devenit dificil de gasit. In insemnarile abatelui Suger despre ridicarea bazilicii de la Saint-Denis se considera un miracol faptul ca au fost gasiti doisprezece arbori identici in aceeasi padure, din care s-au putut face grinzi pentru constructie. In scrierile hagiografice se gasesc descrise minuni care erau atribuite sfintilor. Este mentionat Sf. Yves, care a alungit lemnul prea scurt pentru a putea fi folosit la grinzi. In alte tari s-a recurs la importuri. Astfel, in Anglia s-a adus lemn din Scandinavia si Germania de Nord.

Aceasta situatie a avut si partile ei bune, caci astfel constructorii au fost nevoiti sa reduca folosirea lemnului. Si aceasta economie se putea realiza cel mai usor la schelele ce erau folosite pe santiere, prin reutilizarea lemnului. Lipsa arborilor de dimensiuni mari s-a repercutat si asupra diametrelor trunchiurilor folosite la constructia sarpantelor. Dar micsorarea acestora a atras dupa sine si o imbunatatire a tehnicii, astfel putandu-se realiza bolti de inaltimi mult mai mari.

Dimensiunea si calitatea acestor constructii depindea, ca si in ziua de azi, de cei ce lucrau la ele.

Mana de lucru era asigurata in principal de profesionisti, dar se mai intampla ca la lucrari unde trebuiau efectuate doar manevre (transportul pietrelor, al mortarului, al pieselor de sarpanta sau al apei) sa fie folosite persoane venite benevol pe santier. Gestul lor era astfel cunoscut, lucru care le imbunatatea imaginea, totul contribuind la salvarea sufletului lor si la atragerea altora, dornici sa le imite exemplul.

Unele activitati se intindeau pe mai multe generatii. De aceea trebuia realizata unitatea lucrarilor de-a lungul intregii perioade si, in acelasi timp, trebuiau preluate si noutatile tehnice si artistice aparute intre timp, astfel incat constructia sa ramana un organism viu. Astfel a aparut o organizatie, care a devenit cunoscuta – in special in sec. XIX – sub numele de Bauhütte. Izvoarele din sec. XII si XIII nu spun prea multe despre alcatuirea acestor organizatii, dar in scrieri de la sfarsitul Evului Mediu se afla mult mai multe amanunte despre activitatea lor in timpul constructiei marilor catedrale. Sarcinile lor nu erau numai de natura tehnica si artistica. Trebuiau sa se ocupe si de toata partea financiara si sa introduca in activitatea lor ierarhia sociala din vremurile acelea. Astfel, regele participa la acest proces ca si zilierul sau celelalte paturi sociale ce se aflau intre ei.

Coordonarea sincrona a activitatilor era realizata de un mester care se remarcase prin calitatile sale profesionale si prin spiritul sau organizatoric si de comanda. Acesta era de obicei un pietrar sau zidar care lucrase deja la alte constructii si avea o experienta acumulata. Mesterii se numarau printre personalitatile vremii, avand de multe ori relatii de prietenie cu episcopii sau regii cu care lucrau impreuna la finantarea si chiar la proiectarea cladirii. Un mester avea in general echipa sa cu care se deplasa de pe un santier pe altul, urmandu-l. Cateodata ramaneau mai multi ani pe acelasi santier. In timpul sezonului rece, munca incetinea sau se oprea definitiv, iar muncitorii erau trecuti in atelier, unde ciopleau piatra in avans, trasau si taiau lemnul de sarpanta. Metodele aparute in perioada gotica permiteau acest sistem de „prefabricare”.

Persoana care avea privirea de ansamblu asupra a tot ce se construia pe santier era ceea ce noi numim azi „arhitectul”. Acesta controla personal lucrul la proiectele sale si se afla in strans contact cu sculptorii in piatra si in lemn si cu pictorii. Arhitectul era un om de lume, care calatorise mult si deseori era si foarte cultivat, astfel incat se bucura de un prestigiu social foarte mare. Din aceasta cauza, in special de la jumatatea secolului XIII, incep sa apara in diverse constructii inscriptii evocand numele principalului responsabil pentru lucrare – arhitectul. Astfel, la Reims, pe piatra funerara a arhitectului Hugues Libergié, mort in 1267, ni se reaminteste ca el a inceput constructia bisericii Saint-Nicaise, iar langa aceasta sunt reprezentate instrumentele sale de lucru: rigla, compasul si echerul.

„Capul limpede” al tuturor activitatilor de pe santier era inca un delegat al celui care daduse comanda constructiei; o persoana competenta din punct de vedere tehnic, capabila sa faca toate calculele necesare si sa asigura platile. Acesta putea fi un calugar, un fost cleric sau un laic, care cateodata isi asuma chiar si o functie analoaga cu cea a unui arhitect.

Putini dintre muncitori erau angajati acolo unde locuiau. Cei mai multi dintre ei mergeau in grup de pe un santier pe altul, afland de posibilitatile de angajare din zvonuri, de la calatori sau de la organizatiile de solidaritate intre muncitori. Asemenea organizatii existau la acea vreme deja in Germania si Italia. Autoritatile laice si religioase care comandau lucrarea nu vedeau insa cu ochi prea buni aceste lucruri, care puteau da nastere la actiuni colective si puteau creste costul mainii de lucru. De multe ori autoritatile au incercat sa le reprime. In 1189, Conciliul de la Roma interzicea asemenea asociatii, iar in 1326, un decret al Conciliului de la Avignon denunta asociatiile, ligile si societatile de ajutor reciproc nerecunoscute oficial drept confrerii religioase. In schimb, pentru a creste entuziasmul muncitorilor de pe santiere, le erau oferite numeroase avantaje: 52 de duminici erau libere, iar lucrul se oprea sambata la amiaza. Sarbatorile reprezentau aproximativ 30 zile pe an. Ziua de lucru urma traiectoria soarelui: iarna se lucra in medie 8,45 ore, iar vara cate 12,15 ore, cu pauze pentru baut si odihna.

Munca pe care o prestau era usurata sau ingreunata de ustensilele folosite.

Muncitorii dispuneau pe santier de un echipament de ridicare pornind de la simplul troliu actionand asupra unei corzi ce trecea peste un scripete sustinut de un stalp, pana la macaraua pivotanta care permitea ridicarea de greutati importante, datorita unei sau mai multor „roti de veverita”, actionate din interior de oameni; roti ce antrenau un ax pe care se infasura cablul ce sustinea sarcina. A aparut ideea ca la transportul pe pante line sa se inlocuiasca cu o roata una dintre cele doua persoane care transportau incarcatura – pietre sau mortar – cu un fel de targa, astfel aparand roaba.

Utilajele muncitorilor nu erau foarte diferite de cele care se folosesc in zilele noastre pe santierele mici: ciocanul, mistria, lopata, dalta, spitul, foarfeca, fierastraul, burghiul, rindeaua etc. Nici instrumentele tamplarilor si cele ale pietrarilor nu se deosebeau mult de cele folosite in ziua de azi; rigla, firul cu plumb, echerul, compasul si nivela (cu o forma diferita fata de nivelele cu bula folosite azi). La esafodaje erau folosite piese de lemn decojit recent, iar uneori bucatile de ramuri erau valorificate pentru a sustine schelele orizontale pe care cleionajele formau pasarele de circulatie. Asamblarea lor era asigurata cu ajutorul franghiilor, asa cum se facea nu cu mult timp in urma pe santierele neechipate cu tevi metalice industriale. Pe masura ce se ridicau peretii, esafoadele se sprijineau pe ei. Gaurile neastupate ale schelelor in multe din zidurile epocii romanice atesta aceasta practica care s-a perpetuat pana in epoca gotica.

Masivele bolti romanice necesitau o mare cantitate de lemn. La sistemul gotic existau la exterior schele ce sustineau nervurile si care erau reutilizate; compartimentarile nu necesitau decat cofraje sumare de care te puteai dispensa la partea inferioara a boltilor, la nivelul „ruperii”, acolo de unde porneau diferitele nervuri. Schelele se sprijineau pe pereti, deasupra locului de unde incepeau boltile, iar esafodajele pe care lucrau muncitorii se sprijineau pe ambele parti ale peretilor, caci datorita marii inaltimi a boltilor catedralelor si tinand cont de intinsa suprafata acoperita a edificiilor, ar fi fost nevoie de paduri intregi pentru a construi esafodajele de la baza, de la nivelul solului. Accesul la aceste esafodaje se facea pe niste scari in spirala construite odata cu zidurile, scari care se regasesc in toate catedralele.

Datorita faptului ca ridicarea acestor edificii dura chiar mai multe generatii, ar fi cazul sa ne ocupam si de desfasurarea lucrarilor.

Punerea primei pietre a unei catedrale constituia obiectul unei ceremonii la care participa episcopul sau arhiepiscopul respectiv. Dar in multe cazuri se utilizau deja fundatii existente. Astfel, la Chartres, se pot observa substructurile a patru catedrale succesive construite una in interiorul celeilalte – ca papusile rusesti –, din vremea merovingienilor si pana in sec. XIII. Constructia incepea cu corul – altarul, caci acest lucru permitea, chiar inainte de terminarea totala a navei, tinerea slujbelor. Planul general al unei biserici respecta forma unor figuri geometrice precise, simple si usor de trasat pe sol, care formau un cadru general ce putea fi apoi impartit pentru a obtine pozitionarea fiecarui element din biserica: corul cu altarul, transeptul, navele si celelalte elemente. Dar era posibil ca de-a lungul anilor, datorita faptului ca fiecare echipa de constructori care s-a succedat avea ideile si obiceiurile sale, instrumentele sale de masura, planul original sa se deformeze cateodata mai mult sau mai putin.

Dupa ce erau ridicate zidurile, se monta sarpanta, chiar inainte de a construi bolta. Acest lucru permite ca partea construita sa fie acoperita, astfel ca lucrurile puteau continua in interior, la adapost de intemperii. Acest lucru era o conditie sine qua non in regiunile ploioase, unde s-a nascut stilul gotic, caci mortarele de var folosite se uscau foarte incet, iar aversele ce ar fi cazut pe bolti le-ar fi facut sa pice. Pe de alta parte, pe sarpante se montau mecanismele de ridicare a materialelor pentru bolti. In plus, sarpantele asigurau, in lipsa boltilor, o legatura intre peretii laterali ai edificiului, expusi la presiunea vantului, si aveau in acelasi timp si rolul de a se opune presiunii arcelor butante ce ar fi trebuit sa preia presiunea datorata boltilor. Caile de circulatie verticale utilizate de muncitori se ridicau o data cu peretii, caci scarile erau incorporate acestora din urma. Construind contraforturile si arcele butante, se amenajau si pasarele in jurul acoperisului pentru a permite intretinerea acestuia si a facilita lupta impotriva incendiilor.

Constructia, sau cel putin partea prevazuta a fi terminata, ajungand la final, avea loc o ceremonie de sfintire a edificiului si deschiderea acestuia pentru credinciosi.

sursa: Mihai Draganovici, Schele catre cer – Constructorii goticului, Magazin istoric, 1999/istoriesicultura