Ion Cristoiu: Democrația autentică funcționează doar în condițiile capitalismului autentic

Am pus în valiză pentru Găgești volumul VI din Publicistica lui Arghezi. După ce-am dat gata volumul care încheie anii de presă liberă ai publicistului, m-am gîndit să merg mai departe și să citesc și ultimul volum, cel care strînsese textele din anii comunismului. Am găsit volumul pe raftul din camera dedicată Literaturii române, ultimul dintre cărțile albe, care sînt aparițiile de Publicistică argheziană. N-am avut curaj să-l iau și nu numai pentru că era învelit în țiplă, așa cum l-am cumpărat, ci pentru că mi-a fost teamă să nu-mi vină ideea unui eseu despre strecurarea polemistului printre jaloanele trandafirii, obligatoriu trandafirii ale presei staliniste. Am luat de pe raft, volumul VI, 1928 august-1930.

Primele pagini, citite în chioșc la Găgești Deal ca un truc de a mă mîngîia că n-am avut hărnicia de a mă apuca de stilizarea cărții de eseuri, nu m-au dat pe spate. Deocamdată am în față un Arghezi care lasă impresia că-i lipsesc subiectele social-politice și atunci se duce spre subiecte generale, abstracte. Rețin însă pentru actualitatea lor rîndurile consacrate partidelor politice interbelice, rînduri mai mult decît valabile azi, cînd democrația din Balcani a revenit pentru a compromite ideea de democrație.

Despre partidele politice scrie Arghezi în tableta Epistolă către Tit, apărută în ,,Bilete de Papagal”, 1 august 1928, sub titlul Epistolă Literară:

stirilebzi.ro

Părintele Constantin Necula: „Fiţi întotdeauna de partea lui Hristos!”

Stirile PROTV

Occidentul a dat undă verde Ucrainei să atace Rusia. Zelenski a primit ce își dorea

„N-aş putea preciza dacă sărăcia în care ne frământăm se datoreşte naturii, dar ea vine, desigur, şi de la cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieţii politice şi literare. Somităţile (bătrîne) acaparează laboratoriile şi clocesc singurătatea unui ou făcut odată, înăbuşit. Partidele politice nu sînt şcoli propice unei dezvoltări progresive, şeful exercită tirania omniscienţii şi potenţa lui criticabilă şi limitată exclude veleitatea personalităţii, încurajînd manifestarea în subordine a mediocrităţii.”

Rînduri de actualitate, deoarece, așa cum am scris eu în sute de rînduri, slăbiciunea democrației noastre stă în natura bolșevică a partidelor. Oare de ce? Răspunsul îl presupun gîndindu-mă la partidele din regimul Carol I. Liderii acestor partide, oameni pricopsiți, făceau politică de dragul politicii, nu pentru a se pricopsi. Prin urmare, liderii acestor partide erau dispuși în orice moment să lase dracului partidul, dacă viața de partid cerea supunerea oarbă față de șef. Interbelicul aduce, o dată cu votul universal, o enormă lărgire a bazei de intrare în partide. Partidele interbelice sînt dominate de oameni care n-au altă avere decît funcția în partid. Și atunci, în chip inevitabil, acești oameni sînt oportuniști, slugarnici cu șefii, pînă le iau locul, evident, speriați c-ar putea fi dați afară din partid și prin asta despărțiți de izvorul pricopselii. Postdecembrismul a cultivat o democrație de fațadă. Democrația autentică funcționează doar în condițiile capitalismului autentic. Cu cît sînt mai mulți cetățenii care trăiesc pe cont propriu, care nu depind de stat, cu atît opțiunea prin vot depinde numai și numai de convingerea electoratului. Cum să faci democrație într-o țară în care aspirația oricărui cetățean e să devină bugetar, singura condiție de pe lumea asta de a trăi pe banii statului, de a nu te confrunta cu concurența, ba chiar nici cu împrejurările, dar în care depinde categoric de șef. De aici și în partide, apariția și sporirea celor pentru care politicul e singura lor sursă de pricopsire. Și dacă statutul de elită depinde de apartenența la un partid, cum să nu fie partidele supuse șefilor?