Ion Cristoiu: „Starea administrației publice este, astăzi, la fel de proastă ca și în perioada interbelică”

De ceva timp mă țin să notez cîte ceva pentru cărțile cumpărate sau primite în ultima vreme. Le-am pus pe toate alături de birou, într-un soi de schelărie improvizată. Fiind duminică, zi plină de însemnări de lectură în cazul meu, iau prima carte din așezarea în teanc. Se numește Sociologia proastei guvernări interbelice și a apărut la Rao sub semnătura lui Bogdan Bucur. E un cărțoi de 700 de pagini. Pe copertă, o imagine care spune totul despre esența cărții: Doi cai conduși de un țăran cu pălărie, în genul lui Moromete în interpretarea lui Victor Rebenciuc, trag o mașină rămasă în pană.

Lucrarea, pentru că lucrare e, beneficiază de Cuvînt – înainte de Ioan Aurel Pop, și Cuvînt- înapoi ( genială născocire, pentru postfață!) de Hans – Christian Maner. Prezentarea autorului îmi semnalează că a iscălit Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, o lucrare ce mi-a atras atenția anul trecut, pentru că a fost publicată cu prilejul Centenarului. Din Concluziile lui Bogdan Bucur rețin considerațiile profunde, valabile și azi, despre slăbiciunea mortală a României interbelice:

Stirile PROTV

Boala cu mortalitate de aproape 15%, care se transmite prin aer. „Simptomele seamănă în primele zile cu gripa”

RomaniaTV

Şoc în showbiz. Leo de la Strehaia: Carmen Şerban a fost amanta mea timp de 7 ani. Am iubit-o rău de tot

„Totuși, marea problemă a rămas, dintotdeauna, aceeași: funcționarea precară a statului și recrutarea coruptă a personalului plătit din fonduri publice. În absolut toate epocile istorice, angajările în aparatul de stat au constituit o modalitate preferată de a satisface diverse complicități personale sau de a recompensa clientela politică, în general, incompetentă profesional și coruptă. Din nefericire, niciodată în istoria României nu au existat proceduri de selecție suficient de puternice – care să fie aplicate efectiv și în mod universal –, astfel încît mecanismele de recrutare a salariaților statului să nu fie înfrînte de dorința oamenilor politici de a-și angaja cunoscuții și apropiații.

La momentul la care eu termin de corectat această carte (septembrie 2019), toată lumea pare de acord, în spațiul public, că statul trebuie resetat, în condițiile în care, după cîte rezultă din declarațiile oficialilor, aproape 70% dintre salariați sînt absolvenți la fără frecvență ai unor universități private. Cu alte cuvinte, aparatul de stat, de la toate nivelurile, este constituit din persoane care se află, structural, în zona analfabetismului funcțional și a incompetenței profesionale evidente. Presa relatează, încontinuu, despre asemenea situații care sînt scandaloase la modul absolut. Situația funcționarilor publici a fost, însă, similară și în perioada interbelică, întrucît recrutarea acestora s-a făcut, dintotdeauna, în România, prin nesocotirea interesului public.

Așadar, indiferent de calitatea membrilor guvernului – în Regatul României, aceștia erau absolvenți ai unor prestigioase universități occidentale –, starea administrației publice este, astăzi, la fel de proastă ca atunci. Căci, ceea ce contează, cu adevărat, mai mult decît calitatea miniștrilor, sînt procedurile performante de funcționare ale instituțiilor publice și mecanismele corecte de selecție a funcționarilor publici.”

Fie și prin această concluzie nemiloasă despre nevoia de resetare a statului cartea lui Bogdan Bucur ar trebui cumpărată de Ludovic Orban și, după lectură, pusă la loc de cinste pe rafturile cu cărți promise din biroul de încă premier.

*

Tudor Arghezi despre un adevăr valabil și azi pentru români:

„În vremile îndelungate de mulţumire, de viaţă mediocră şi de trîndăvie, se iveşte cîte o împrejurare neaşteptată, care te face să citeşti pînă-n fundul sufletului nostru. Şi te-apucă atunci o disperare de orb, să vezi cît rămîne de făcut, cît nu s-a făcut de către nimeni, şi ţi se pare că e nevoie de o jertfă generală, de-o luptă pe toată viaţa, cu toate puterile întunericului şi-ale vrăjmăşiei, pentru educarea din nou, între nădejde infinită şi între îndrăzneală generoasă, poporul nostru inteligent şi abandonat.” (Tudor Arghezi, Ofițerimea, în Facla, 3 noiembrie 1912).

*

Nae Ionescu în 1928, polemizînd cu Iorga în chestiunea legalismului practicat de Iuliu Maniu, face public un adevăr valabil și azi:

„Primul cuvînt cu care a fost salutat domnitorul Cuza, la alegerea lui, a fost: «fă ca legea să înlocuiască arbitrariul». Dar această urare nu s-a împlinit nici astăzi, după 80 de ani. Lipsa de legalitate este principala cauză pentru care capitalul străin nu se aventurează în ţara noastră. Căci burgheziei îi trebuiesc raporturi stabile pentru ca să poată întreprinde, iar această stabilitate nu poate fi asigurată decît de respectul legilor; cari ele formează scheletul oricărui stat modern.” (Nae Ionescu, Despre o „ideologie medievală”, Cuvîntul, 14 august 1928).

*

Preocuparea exagerată pentru imagine, parte din obsesia publicității ca mijloc politic, e observată și denunțată de Stelian Popescu în articolul Inutil și neserios din Universul 28 aprilie 1934.

Guvernarea e a lui Gheorghe Tătărescu, începută la 1 ianuarie 1934. Un moment de publicitate amuzantă e prefațat de Stelian Popescu printr-o comparare a vremurilor de acum cu cele în care se administra țara „fără să se recurgă la nici un artificiu și fără să dea loc nici unei exhibițiuni”:

„Astăzi, vorba frumoasă, dar goală şi punerea în scenă, însoţită de reclamă gălăgioasă, au luat locul seriozităţii de altă dată şi au dus la deznădejdea care ridică orice credit autorităţei, menită să garanteze siguranţa tuturor.

Se fac sforţări demne de o cauză mai bună, spre a găsi mijlocul să se arate un succes acolo unde nu este, devotament acolo unde el n-are nevoie să fie demonstrat, căci trebue să existe prin natura lucrurilor.

Cu astfel de metode, o guvernare se leagănă în iluzii şi, departe de a folosi cuiva, strică tuturora”. Stelian Popescu dă apoi un exemplu de politică exhibiționistă:

Ceremonia de prezentare a Proiectului de Cod Penal de către guvern, Majestății Sale, Carol al II-lea. Remarcînd că nu demult și în postdecembrism, s-a petrecut un fapt asemănător – promulgarea solemnă de către președinte a unei legi de construire a unei autostrăzi –, să-l cităm pe Stelian Popescu în întregime, permițăndu-mi să observ că gloriosul nostru înaintaș chiar n-avea umor: „Un minister cu titular simpatic – dar atît – publică acum, după cum se poate vedea din reportajul din altă parte a ziarului, că pentru mîine, Sîmbătă, sînt chemaţi: întreg guvernul, toţi foştii miniştri de justiţie, magistraţii înaltei curţi de casaţie, ai parchetelor din întreaga ţară în robele lor de ceremonie, ca să ofere M. S. Regelui PROIECTUL CODULUI PENAL. Ce va mai fi însemnînd şi această exhibiţie, mintea mea nu poate cuprinde.

S-ar mai fi înţeles poate – deşi nici aceasta n-ar trebui să fie – ca să se procedeze la acest act, după ce Codul Penal ar fi fost discutat, votat de Parlament şi ar fi căpătat asentimentul tuturor partidelor. Dar azi el este numai în PROIECT şi ca atare poate să aibă soarta tuturor proiectelor de pînă aci, cari, după ce au fost depuse pe biroul Parlamentului şi chiar discutate o vreme oarecare, au fost retrase şi înlocuite cu altele. S-a întîmplat astfel cu trei proiecte de cod penal.

Cine poate garanta că şi proiectul, ce urmează să se depună acum, nu va avea aceeaşi soartă?

Cine poate garanta că titularul justiţiei de azi nu va pleca curînd, ca şi cei dinaintea lui?

Cine poate garanta că şi acest proiect nu va avea nevoe de modificări şi revizuiri ca şi cele din trecut?

Cine este naivul să creadă că în capul titularului de azi al justiţiei s-a coborît Minerva din Olimp şi a spus astfel ultimul cuvînt în materie de legiferare penală?

Și pentru ce să fie din nou expus Regele să poarte pe umerii Săi o răspundere de care nu este cu nimic dator?”

Stelian Popescu nu știe sau se preface că nu știe, de teama represaliilor?

Ceremonia se făcea de dragul lui Carol al II-lea. Ea făcea parte din deja înfloritul Cult al personalității lui Carol al II-lea.