Local

Mărturia emoţionantă a unei femei care s-a vindecat de COVID-19 la Iaşi: „Eram privită ca un lepros, în vremea lui Iisus și erau gata să mă lovească cu pietre”

Publicat: 27 apr. 2020
Noul coronavirus, detectat si in lacrimi
Noul coronavirus, detectat si in lacrimi

O femeie care s-a vindecat de coronavirus la Spitalul de Boli Infecțioase Iaşi povesteşte coşmarul prin care a trecut din momentul în care a primit diagnosticul. Nimeni nu-i va putea şterge aceste memorii.

„În orice rău există și un bine…

Totul a început cu un test pozitiv! Și sincer pe moment am crezut că e o farsă, o glumă de prost gust pe care soarta mi-a făcut-o tocmai de ziua mamei mele. Eram pregătită să plec spre ea cu un buchet de frezii (florile ei preferate) și mii de gânduri bune în suflet. Micul cadou îl primise deja prin soțul meu în acea dimineață pe care cu siguranță nu am să o uit niciodată!

Pe la opt m-am dus la serviciusă îmi fac testul cu zâmbetul pe buze fiind ferm convinsă că va ieși negativ. Dar nu a fost așa și lumea mea s-a zdruncinat pentru totdeauna! Am sperat din tot sufletul că măcar cel de-al doilea test va ieși negativ, dar el a confirmat și mai tare faptul că eu aveam în sânge, în nas și în gât un ,,crocobaur” temut de o lume întreagă și numit frumos și estetic: coronavirus!

După cel de-al doilea verdict m-am simțit ca un paria și primul meu gând a fost: ,,De unde Dumnezeu l-am luat?” Mi-am făcut în cap o mie de scenarii și toate păreau la momentul respectiv a-mi da cu virgulă! Nimic nu se potrivea cu realitatea. Știam că m-am protejat cât de mult am putut, dar din păcate totul fusese în zadar! Îl luasem de undeva și de acum nu mai conta acest lucru. Important era să mă fac bine cât mai repede! Culmea e că eu în acele clipe groaznice nu mă gândeam la mine ci la familia mea: la copilul meu,la soțul meu și cel mai important la mama mea care are o vârstă și o mulțime de afecțiuni, iar existența unui astfel de ,,monstru” în corpul ei plăpând cu siguranță ar fi răpus-o! Dar spre ușurarea mea niciunul din ei nu a avut vreun fel de simptom.

Coșmarul meu a început cu adevărat atunci când a ajuns în fața blocului faimoasa mașină roșie pe care scria frumos: ,,POMPIERI SMURD” și vecinii din bloc, alături de alții mai curioși din cartier au început să iasă pe la geamuri. Unii dintre ei chiar atunci duceau ,,gunoiul”și s-au gândit să îmi facă și câteva poze cu telefonul. În ochii lor eram un lepros ca în vremea lui Iisus și erau gata, gata să mă lovească cu pietre. Mi-am văzut ultima dată copilului și soțul plângând și asta a fost și ultima mea amintire cu ei…

Drumul către spital a fost lin și calm și sincer aveam impresia că joc într-un film prost. Mă gândeam că deși aveam două teste pozitive, în mine nu s-a schimbat nimic. Eram tot eu, aceeași persoană care cu câteva zile înainte mergea la servici, care râdea și avea planuri de viitor ca toată lumea. Dintr-odată timpul s-a oprit în loc și mi-am adus aminte de vorba aia care spunea clar că: ,, Dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă spune-i ce planuri de viitor ai!

La spital am fost cazată într-un salon cu încă alte 8 femei și toate aveau aceeași problemă ca și mine. Aveau în corp un mic ,,monstruleț” care le schimbase și lor radical viața ca și mie. Curând au început să curgă prin telefon întrebările de la DSP și de la medicul de gardă, apoi o doamnă asistentă mi-a adus medicația pentru seară și următoarea dimineață: bromhexin pentru tuse și kaletra pentru virus. Cu greu m-am obișnuit cu atmosfera din salon: toată lumea tușea, altele erau pe oxigen cu febră și mai toate se plângeau de o greață insuportabilă. Eu în schimb eram ,,parfum” pe lângă ele, căci aveam doar o tuse cu expectorație! Desigur că mi-au dat pastile pentru ea și în câteva zile mi-a trecut. Pe zi ce trecea lumea din salon era din ce în ce mai bine. Toate simptomele dispăruseră treptat și singurul lucru care ne mai trebuia la absolut toate pacientele erau doar două teste negative consecutive și eram libere să plecăm acasă.

Încă de când m-am internat am aflat de la doamnele din salon că în cea de-a douăsprezecea zi de la primul test ieșit pozitiv se recoltează din gură și din nas o analiză care mergea la laborator și rezultatul venea a doua zi. Dacă era negativ asistentele îți mai recoltau din nou unul care trebuia să fie tot negativ, dar dacă el era pozitiv mai rămâneai încă 7 zile în spital, apoi iar o luai de la capăt și tot așa! Medicul când venea la vizită cu un rezultat pozitiv îți spunea clar:

, Îmi pare rău, dar noi lucrăm cu marfa pacientului! Depinde de fiecare în parte!” Toată lumea când se vedea bine, în sensul că nu mai avea niciun simptom își dorea doar un singur lucru: două teste negative consecutive și erai liber să pleci acasă! Timpul trecea foarte greu în spital, mai ales când familia era în izolare acasă și nu puteau să vină în vizită așa cum era în alte vremuri. Toate pacientele aveau familiile în izolare și singura noastră alinare era desigur telefonul.

Zi de zi, ne întrebam cât o să mai țină coșmarul ăsta și nu numai noi, ci în același timp și o lume întreagă. Un pământ întreg se întreba același lucru… și când te gândești că toate astea au început de la un chinez care nu a fiert bine liliacul! Lumea s-a schimbat complet și odată cu ea și noi.Ne era dor de viața de dinainte, de plimbările prin parc, mai ales când pe fereastra salonului aveam o grădină frumoasă cu copaci înfloriți și bănci, dar care din păcate erau toate goale.Iarba înverzise atât de frumos și din loc în loc câteva flori galbene îi dădeau viață. Două pisici se fugăreau prin iarbă și când oboseau se odihneau cu burta la soare, iar asta ne amuza pe toate în fiecare zi. În copaci porumbeii își făceau cuiburi și zburau în spre cerul albastru și lipsit de nori, iar asta îmi dădea parcă și mai multă liniște în suflet.Întreaga natură își vedea în continuare de viață, doar noi oamenii ne-am oprit pentru o vreme în loc.

După câteva zile de stat într-un pat de spital și cu câteva efecte adverse de la medicamentele poate prea tari pentru organism am început ușor, ușor să prind viață și m-am gândit să fac ceva util cu timpul rămas până la primul test. Muzica clasică m-a ajutat să îmi revin cât de cât, dar mai ales faptul că de ceva vreme începusem să lucrez la un nou roman: ,,Casa din strada cu nuci” și la care nu prea mai găseam timp să scriu, cel puțin în ultima perioadă. Mi-am zis că în orice rău există și un bine și cu această ocazie am început să lucrez din nou la el. Speram doar să nu stau atât de mult în spital încât să termin de scris un roman de aproximativ trei sute de pagini!
Personalul din spital era foarte bine organizat. Cu toții intrau pe secție la ore fixe și își făceau bine treaba! Infirmierele se ocupau de dat masa și de curățenie,asistentele de administrat medicația, iar medicul își făcea rapid vizita.Toată lumea vorbea scurt și la obiect, iar la final înainte de a ieși din salon ne urau din toată inima: ,,Multă sănătate!” Dar în fond noi nici nu ne doream altceva. Toate celelalte lucruri importante cândva nu mai contau, sănătatea ne era în acele clipe pe primul loc!

Dacă la început totul mi se părea un film prost, în timp mi-am dat seama că lucrurile nu erau chiar atât de rele precum credeam.Am avut parte de o experiență unică în viața mea în care am cunoscut oameni noi și am legat prietenii pe care în alte circumstanțe cu siguranță nu le-aș fi făcut.Am avut timp să mă gândesc la ideile principale din roman și mai ales să privesc de la fereastra salonului natura atât de vie care mi-a încântat sufletul și mi-a liniștit grijile inutile și fără rost. În alți ani în apropierea sărbătorilor Pascale eram plină de treabă și în ziua în care eram liberă de la servici nu îmi mai vedeam capul de liste cu cumpărături sau de oale cu mâncare. Dar în acest an totul a fost complet diferit: am avut timp doar pentru mine și am putut să mă bucur alături de alți oameni străini de liniște și pace. Cu toții aveam ceva în comun și acest lucru ne-a unit poate mai mult decât aș fi crezut vreodată.Fiecare pacient avea o poveste proprie despre monstrulețul din corp și acest lucru ne-a ajutat să nu ne plictisim deloc cât am stat împreună.Pe palier eram în jur de treizeci de pacienți, iar la etaj alți treizeci și cinci. Și asta doar la un pavilion, și încă mai continuau să se interneze în masă, nu conta dacă era zi sau noapte! Ambulanțele care urcau dealul spre spital treceau exact prin fața ferestrei noastre și așa ne-am dat cu toții seama că virusul infecta pe zi ce trece din ce mai multe persoane.

Acum când totul s-a terminat și m-am întors în sfârșit acasă la familie și la viața mea de zi cu zi, îmi dau seama că nimic nu e întâmplător în viață și că această experiență unică de fapt m-a învățat că eu nu am avut decât de câștigat! Sunt convinsă că lumea din jur o să mă privească o vreme ca pe o leproasă, așteptând să le povestesc lucruri oribile despre experiența prin care am trecut în spital și să le dau senzații tari,dar nu va fi așa! Sunt tot eu,cea de dinainte și nu m-am schimbat nicicum! Într-o bună zi pandemia o să treacă și lumea va uita de ea, așa cum a uitat de ciumă și de alte boli de mult apuse! Valurile vieții vor aduce în viața noastră alte bucurii, alte planuri de viitor, dar și alte lucruri triste la care va trebui să le facem față și lumea își va aminti vag de acel mic și neînsemnat virus care pentru o perioadă a oprit în loc o planetă întreagă.

Și când te gândești că toate astea au pornit de undeva de departe cuprinzând treptat ca o buruiană aspră și sălbatică toată umanitatea. Dar țineți minte că acolo unde există moarte va fi și viață,unde e zi va fi și noapte și unde e lumină va fi și întuneric pentru că altfel nu se poate!
În orice rău există și un bine… întotdeauna!”, a transmis Mirabela Gabriela J.





Adauga un comentariu