Preot, stabilit în Iaşi, cu o poveste de viaţă ce merită apreciată de întreaga Românie! De la instalator, la omul care face minuni, acesta este Alexandru Posteanu • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Editia PDF

20 apr 2024

Când părintele Alexandru Posteanu a sosit, acum un an, în parohia vasluiană Sărăţeni – Lăţeşti, ploua prin acoperişul casei parohiale. Oricine în locul lui ar fi chemat de îndată un meşter. Dar părintele, după cum recunoaşte amuzat, are „99 de meserii, dacă mai ştiam una, dădeam faliment”.

Înainte de a veni în Moldova, părintele Posteanu a slujit în Spania, în Manzanares, în inima ţinutului Castilia-La Mancha, pe unde s-a preumblat Don Quijote. Într-un garaj, preotul amenajase o bisericuţă, unde veneau românii stabiliţi în împrejurimi.

„Ca să mă întreţin, lucram ca instalator. Sunt destul de bun şi ca electrician. La casa parohială, mi-am făcut singur circuitul pentru hidrofor, să am apă caldă la baie”, povesteşte preotul.

Ţevile pentru instalaţia de apă şi canalizare le-a pus, fireşte, tot el.

Un ardelean în Moldova

De fel e din Ardeal, din Târgu Mureş. Are 33 de ani, o soţie şi un băieţel. După ce s-au întors în ţară, aduşi de pandemie, s-au stabilit la Iaşi. „Preasfinţitul Ignatie, Episcopul Huşilor, mi-a dat această şansă, m-a primit cu braţele deschise şi mi-a încredinţat această parohie din Lăţeşti şi Sărăţeni, unde n-a mai fost un preot stabil de peste zece ani”.

Cele două sate sunt parte a orăşelului Murgeni, aflat la 8 kilometri distanţă. Şansa înseamnă vreo două sute de oameni, care-l privesc curioşi pe bărbatul străin, care umblă frământat încoace şi încolo pe drumuri desfundate şi aprinde focul la sobele din biserici, să le salveze sufletele. „Oamenii au fost reci, unii sunt reci în continuare. E greu să se acomodeze iar la preot în sat. Dar încet ei se apropie. Vreau să-i apropii de Hristos, să-i conduc spre mântuire, că de asta ne-am făcut preoţi”.

Treptat, la liturghiile de duminică s-au strâns mai mulţi săteni. Au adus şi copiii, iar copiii, cumva, au rămas atârnaţi de sutana preotului, ca spiriduşii de sacul lui Moş Crăciun.

Naveta de la Iaşi

Săptămâna părintelui Alexandru e împărţită în două: de joi până duminică stă în parohie. De la Iaşi, vine cu trenul până la Bârlad, de unde ia un microbuz care-l lasă, după un drum de peste 30 de kilometri, în Sărăţeni. De cum coboară din microbuz, îl iau în primire copiii din sat, care se ţin după el peste tot.

„A trebuit să le dau câte ceva de făcut, diverse sarcini. Să aducă lemne în tinda bisericii, să aibă grijă de câinele Pufu, pe care l-am găsit la casa parohială, să mă ajute în altar, când e slujbă. Primesc şi recompense pentru asta, bănuţii de la pomelnice”, spune preotul, arătând spre suita lui cu ghiozdane în spate.

Preotul Alexandru Posteanu, urmărit de trei copii din sat

Trei biserici are în grijă tânărul preot: una e în construcţie, iar două sunt foarte vechi şi necesită reparaţii capitale. Părintele Alexandru are însă mult entuziasm. Atât de mult, că unul dintre primele lucruri pe care le-a întreprins, după venirea în Lăţeşti şi Sărăţeni, a fost să pună mâna pe drujbă şi să cureţe jungla de pălămidă din curtea bisericii şi a casei parohiale. A fost doar începutul.

Cruciada contra buruienilor

„Dacă e vreme bună, într-o zi, două, toate astea or să dispară, toate uscăturile, curăţăm tot, curăţăm cimitirul, încercăm să îl readucem la viaţă”, spune părintele, scrutând cu ochi de gospodar războinic vegetaţia dezordonată dintre cruci. Readucerea unui cimitir la viaţă poate suna prea tare chiar şi pentru urechile lui Don Quijote, care, în general, nu se dă în lături de la mari iluzii. Preotul Alexandru Posteanu E doar un fel de-a spune. „Sunt multe care trebuiau făcute şi au fost lăsate de izbelişte şi acum trebuie să le facem noi, generaţia de preoţi tineri”, explică părintele.

Sfat cu primarul

Zece ani fără părinte în parohie lasă urme într-o comunitate.

„Oamenii au rămas mai trişti, aşa, şi-au pierdut speranţa”, spune Eduard Cazacu, primarul din Murgeni.

Împreună cu părintele, edilul inspectează şcoala dezafectată din Lăţeşti. Preotul crede că ar putea folosi măcar una dintre încăperi, pentru activităţile cu copiii din parohie. Primarul e sceptic. Examinează crăpăturile largi din pereţi, bucata de acoperiş prăbuşită în hol:

„Nu e sigur, trebuie reparaţii aici. Nu puteţi face nimic până nu se repară. Iar asta va dura, poate la primăvară”.

Preotul oftează. Biserica nu e tocmai un loc potrivit unde să faci club de film cu copiii, lecţii, ateliere.

„Sigur, copiii sunt prioritatea, ar trebui să fie mereu pe primul plan şi avem proiecte pentru ei, în satele unde sunt destui copii. Renovăm o grădiniţă acum şi o şcoală, cu fonduri de la judeţ”, se justifică edilul.

Cinematograful de lângă strană

În Sărăţeni şi Lăţeşti sunt 39 de copii. Părintele Alexandru îi ştie pe fiecare, pentru că le-a pregătit, din donaţii, 39 de pachete cu daruri de Moş Nicolae şi de Crăciun.

„Vedeţi ghiozdanele? Un prieten din Mureş, Tudor Sălăgean, a trimis pentru ei, la începutul şcolii, ghiozdanele astea, sunt de firmă, complet echipate cu rechizite, tot ce le trebuie la ore. Am primit donaţii şi de la românii din Spania. Aşa am cumpărat un laptop, pe care îl folosim la activităţi. Acum strângem bani să luăm un laptop cu imprimantă”.

La primul laptop, preotul a ataşat un proiector. Pe peretele vechi de secole al bisericii din Lăţeşti a apărut, printr-o minune omenească, un ecran de cinema.

„E o pânză specială, pe care ne-a trimis-o cineva tot din Spania”.

Pe cadranul alb, se proiectează acum doar umbrele preotului şi ale copiilor din veselul alai. Duminica, după slujbă, aici se dă „Pistruiatul”. Publicul de pitici stă pe scăunele cu perne şi comentează în voie, uitând pentru o clipă de ochii şi urechile sfinţilor amplasaţi de jur-împrejur.

„Dau şi eu în mintea lor, altfel nu se poate”, mărturiseşte preotul Alexandru.

Tabără pe câmpul de lângă sat

În vară, la Sărăţeni, pe câmp, a fost amenajată o tabără pentru 110 copii, cu ajutorul Episcopiei Huşilor.

„Au venit animatori, au fost ateliere de produse hand-made, copiii aduşi cu microbuzul din satele vecine au învăţat să împletească brăţări şi cruciuliţe. La sfârşit, a fost şi un foc de tabără. Le-am promis că anul viitor îi duc la mare, dacă sunt cuminţi”.

Când copiii fac pozne şi spun la spovedanie, părintele le dă să bată câteva mătănii, ceea ce îi distrează teribil. În comparaţie cu pedepsele primite acasă, de la părinţi, mătăniile sunt o joacă.

E drept că vin la biserică şi pentru bomboane, napolitane, prăjituri de la doamna preoteasă şi ce mai scoate părintele din traistă, mărturisesc puştii, chicotind.

„Dar mai ales pentru părinte venim”, spune David, unul dintre copii.

Chiar dacă nu fac mare lucru, ateliere sau vizionări, preotul e probabil singurul adult care stă de vorbă cu ei. Îi ascultă. Nu-i judecă. Dimpotrivă, vede în ei nişte falnici prinţi moştenitori ai zilei de mâine, aşa cum cavalerul din La Mancha vedea o prinţesă neasemuită într-o simplă ţărancă.

Cartofii, specialitatea casei parohiale

Pentru că îi are pe copii pe urmele lui, cât e în parohie, părintele Alexandru îşi împarte mâncarea cu ei. Când găteşte, găteşte pentru toată ceata de Sancho Panza. Cum casa parohială e în renovare, aragazul cu două ochiuri e plasat în încăperea cu duşul.

Mâncarea e de post, dar copiii nu strâmbă din nas. Preotul Alexandru recunoaşte că e un mare fan al cartofilor, pe care ştie să-i gătească în fel şi chip.

„Dar de cele mai multe ori, îi facem prăjiţi sau piure”, „Cum, piure şi atât? Doar piure? Nimic pe lângă?”. Moment de nedumerire. „Ba da”, se prinde unul din copii, Marius, „punem şi ketchup”, lămureşte el, agitând sticla roşie de pe masă.

Şi la bătrânii din parohie se gândeşte părintele Alexandru. Nu doar la sufletele lor, care stau abia prinse de trup, ca nişte steaguri, ci şi la ce pun pe masă.

Când deschide poarta unei femei de 97 de ani, din Lăţeşti, părintele nu vine cu mâna goală, ci cu o sacoşă cu alimente. „Bogdaproste!”, strigă bătrâna, care aude prost şi abia vede. Apoi către nora ei, care e de asemenea în vârstă, spune: „Părale, părale să-i dai părintelui!”. Reflexul ăsta pecuniar nu e pentru că n-a mai fost de zece ani un preot în sat, ci pentru că n-a mai fost un astfel de preot, care să îi sărute pe oameni pe creştet, peste batic.

„Nu trebuie să-mi dea nimic, e din partea noastră. Să-mi spui când să vin să te spovedesc”.

Părintele, alături de o localnică din Lățești

Planuri la gura sobei

Curăţând cartofi, părintele Alexandru povesteşte cât e de recunoscător. În primul rând, pentru că „aşa frumos cum e aici nu am văzut nicăieri, frumoase locuri”. Încă un an de navetă şi va începe să desluşească şi morile de vânt din peisaj. Deocamdată, a observat doar vechiul cazan de ţuică din Sărăţeni, acum abandonat în ghereta lui, peste drum de biserică.

Părintele cel tânăr e recunoscător şi pentru că episcopul Huşilor a avut încredere în el şi l-a trimis în această parohie, „nu vreau să-l dezamăgesc, ne sprijină şi ne încurajează. Comunicăm foarte bine”.

„M-am făcut preot din dragoste. Şi ce fac aici e din dragoste, copiii au înţeles primii, cred că vor înţelege şi oamenii mari”.

Copiii îl urmăresc pe părintele Alexandru cum strânge cojile într-o punguţă şi pune tigaia pe foc. Când îl aud pe noul lor prieten că visează cu ochii deschişi, îl trag grijuliu de mânecă: