Actualitate

Reputatul profesor. Univ. Sorin Lavric, scrisoare deschisă către Klaus Iohannis: ”Dați-ne voie să gustăm din privilegiul unei slujbe ”

Publicat: 05 apr. 2020

Reputatul profesor universitar Sorin Lavric ii adresează o scrisoare deschisă lui Klaus Iohannis! Motivul scrisorii deschise îl reprezintă contextul anunţului preşedintelui referitor la Sărbătorile Pascale

”Domnule Președinte,

Puterea unei trăiri depinde de cât de drastică e împrejurarea prin care treci. Cu cât piedicile de care ai parte sunt mai mari cu atât intensitatea cu care o resimți crește. În cazuri extreme, trăirea își atinge apogeul în situații-limită, când omul, aflat pe muchie de cuțit, se agață de trăire ca de o aripă providențială, în stare a-l scoate la liman chiar atunci când perspectiva salvării nu mai e întrezărită.

Exemplul clasic e Slujba de Înviere: cele mai răscolitoare liturghii de Paște au avut loc în anii 1950 în abatajele de mină de la Cavnic, Baia Sprie sau Nistru, la sute de metri sub pământ. Acolo, deținuții politici, adunați în jurul câtorva preoți cărora le lipsea totul, până și mucul de luminare menit a fi aprins, au improvizat un oficiu religios a cărui tărie s-a întipărit definitiv în memoria celor care au avut privilegiul de a participa la el. „Privilegiu” sună nefiresc în starea macabră în care se zbăteau deținuții, și totuși gradul de răvășire pe care l-au încercat le-a dat convingerea că s-au bucurat de o prerogativă de destin. Se adeverește încă o dată că doar pe marginea prăpastiei oamenii sunt înclinați spre trăiri paroxistice, iar slujbele de Paște din catacombele minelor din Nordul Ardealului au fost un exemplu predilect. Atunci credincioșii au intuit că un cântec ca „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând”, atunci când e intonat nu ca o psalmodie lălăită, ci ca un strigăt de nădejde în mijlocul întunericului, îți poate strecura în suflet o transfigurare unică.

Românii se pregătesc acum de un Paște care, peste două săptămâni, va avea loc cu bisericile goale. Cum situația în care ne aflăm aduce cu o recluziune forțată în care fiecare fierbe în suc propriu între patru pereți, analogia dintre noi și deținuții politici nu e deloc deplasată. Trăim o detenție la care suntem siliți în numele protecției noastre. Suntem protejați cu de-a sila, cu sârguinţă cu care un părinte își oblăduiește niște copiii care sunt prea necopți ca să priceapă actul de binefacere la care sunt supuși. Așa și noi: am ajuns niște momii teleghidate care, spre binele nostru, nu mai avem voie să pășim în afara traseului prestabilit: între casă și serviciu (ca să luăm banul) sau între casă și magazin (ca să ne umplm mațul). Parcurile sunt închise, cireșii înfloresc singuri, departe de vreo privire care să-i contemple, frunțile s-au încrețit, gurile s-au acoperit de măști, privirile s-au întunecat. Suntem ca o procesiune de mameluci trăgându-şi umbră peste trotuare goale.

Sufletește vorbind, suntem pe fundul entuziasmului colectiv: unii s-au prăbușit din cauza depresiei, alții s-au bălăcit în alcool până la descreierare. Sub unghiul speranței în ziua de mâine, suntem la pragul de jos al tristeții. Nu ne-ar mai lipsi decât un cutremur pentru a desăvârşi imaginea unei țări nimerite în colaps general.

Sunteţi prea deștept ca să nu ştiţi că un om de stat, și nu mă îndoiesc că dumneavoastră sunteţi unul, are flerul de a întâmpina împrejurările grele cu un instinct aparte al gesturilor inspirate. Ocaziile pe care soarta ni le dă ca să fim la înălțimea clipei sunt rare, detaliu cu atât mai valabil în cazul omului de stat: de două-trei ori în viață dacă i se oferă un asemenea prilej, poate fi recunoscător destinului. Cu o singură condiție: să facă întocmai gestul al cărui răsunet colectiv va rămâne în memoria istoriei.

Dumneavoastră sunteţi acum în ceasul unui gest providențial: atârna numai de flerul dumneavăstră de a-l săvîrși, iar gestul nu constă în nimic altceva decât să ne lăsați pe 18 aprilie să participăm la Slujba de Înviere. Vă încredințez că apogeul de trăire la care vor ajunge românii în acea noapte va depăși simpla limită patetică a unei ceremonii obișnuite. Slujba de Înviere nu e o liturghie printre altele, iar în acest an rangul ei unic va depinde tocmai de contextul drastic în care se va petrece: țara e în letargie neagră, conjunctura înlesnind desfășurarea unei liturghii de proporții mistice. Aici nu e o vorbă de o superstiție găunoasă din partea unui smiorcăit care pupă icoane spre a-și ușura conștiința, ci e vorba de o concordie paroxistică pe care oamenii nu o trăiesc decât o dată sau de două ori în viață, și atunci numai în momente grele. România trece printr-un asemenea moment, iar epoca e coaptă pentru o liturghie de rang irepetabil.

Fiți la înălțimea momentului și dați-ne voie să trăim privilegiul unei nopți de Paște de rezonanță națională. Dați-ne prilejul de a simți prerogativa de destin a unei slujbe căreia contextul întunecat îi va da o tentă inconfundabilă. Temeritatea gestului nu doar că vă va înscrie în acatistele istoriei, dar deopotrivă el va avea parte de recunoștință unanimă. Vă vom prețui ca pe un cap vizionar, al cărui fler intuiește că fără „Hristos a înviat din morți”, cântat cu patosul celor care se simt la propriu pe marginea prăpastiei, tonusul sufletesc al acestei țări va fi în continuare pe fundul bernei. Fără „Hristos a înviat” frica ne va copleși, deprimarea ne va schilodi, neîncrederea în politicieni ne va surpa. Dați-ne voie să gustăm din entuziasmul miraculos pe care doar nenorocirea o iscă în sufletul creștinilor.

Dați-ne voie să gustăm din privilegiul unei slujbe cum nu au trăit decât deținuții de la Baia Sprie sau Cavnic în anii 50. Într-o țară preschimbată în lazaret, căci așa arată România în clipa de față, spitalele nu pot concura bisericile. Rostul lor e altul, menirea lor e alta. De cât de mult ne-am îngrijit trupurile cu dezinfectanți, măști și săpunuri, am ajuns să ne pierdem sufletele. Lazaretul numit România are nevoie de o apoteoză pe linia sufletului, nu doar de o carantină pe linia trupului. Carantina nu poate ține loc de euharistie, iar a o intezice pe a doua în numele profilaxiei medicale e un dictat săvârşit în numele unei sănătăți impuse cu forța. Lăsați-i pe români să meargă la biserici în noaptea de Paște. Statul a ajuns să ne protejeze sănătatea până într-atât de bine, încât nu mai putem să ne bucurăm de ea. Sunt sănătos ca o momâie ferecată între patru pereți, care merge la muncă să-și ia leafa și dă fuga la magazin ca să-și umple mațul. Dați-ne voie să ne umplem celălalt maț, și anume intestinele sufletești ale învierii hristice. Vă vom prețui pentru tot mandatul pe care îl aveți. În schimb, dacă ne țineți în case în noaptea de Înviere, amintirea gestului vă va urmări chiar și după încheierea mandatului. Fiți la înălțimea clipei și vă vom scălda în recunoștința noastră.

Intensitatea unei trăiri deprinde de cât de drastică e împrejurarea prin care treci. Ce se întâmpla azi e o situație drastică, a cărei tensiune cere un gest pe măsură. Vă doresc să aveți flerul de a lua o hotărâre epocală.” scrie prof. univ. Sorin Lavric.




Comentarii
  • In aglomerație se transmite cel mai bine virusul, nu cred ca lumea va păstra distanța, se vor buluci să pupe icoanele, să ia lumina, se întâlnesc cu rude se vor îmbrățișa, lucrurile vor fi scăpate de sub control.

Adauga un comentariu