Ion Cristoiu: „Dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul”

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie în această dimineață despre un episod petrecut în 1940, despre momentul în care Carol al II-lea ia unele decizii scandaloase. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist.

1. Euripide, în Hecuba, despre nestatornicia alianțelor de ieri, de azi, de mîine și din totdeauna. Că sînt alianțe între state, între imperii, între triburi sau între familii:

stirilebzi.ro

Se anunță tarife mai mici vara aceasta la biletele de avion! Despre ce destinații este...

Stirile PROTV

„A fost înfricoșător”. Case evacuate și școli închise după cel mai puternic cutremur din ultimii...

„CORIFEUL: Ciudată este viaţa omenească, în care toate căile se împletesc, în care legile sorţii hotărăsc adevăratele apropieri, unindu-i în prietenie pe duşmanii cei mai îndîrjiţi şi presehimbîndu-i în vrăjmaşi pe binevoitorii de altădată.”

2. 30 august 1940. Alături de întreaga țară, Carol al II-lea ia cunoștință de hotărîrile care ciuntesc România, așezate în Istorie sub sintagma Dictatul de la Viena. Regele ține un Jurnal. La finele însemnărilor din 30 august 1940, el conchide:

„Așa se încheie această tristă, sfâșietoare zi de adîncă mîhnire sufletească. Eu nu mai sînt om. Acestea toate m-apasă într-un mod îngrozitor. N-aș fi crezut că în timpul vieței mele să văd o așa catastrofă.”

Mai înainte, comentînd vestea, Suveranul joacă nițel comedia Regelui Lear, repede curmată de Duduia:

„Știu, pe de altă parte, ce risc personal iau primind această înfrîngere. Știu că, pentru cel puțin mult timp, eu sînt pierdut și că tot ce voi face și voi zice va fi considerat ca vorbele și faptele unui trădător de neam și unui vînzător de ţară. La 8 iunie eram la Zenit, azi sînt la Nadir.

Mă chinuie, de ieri, gîndul dacă am dreptul de a lua această răspundere într-un fel sau altul, dacă n-aș face mai bine să renunț la toate și să fac gestul suprem de a abdica. Simt că, în zilele ce vor veni, se va acumula așa o cantitate de ură împotriva mea încît cu greu voi putea ține capul sus.

Atacurile vor fi conjuncte din partea lui Maniu și a Gărzii de Fier. Așa este soarta noastră, a acelora cari sîntem pironiți la locul de răspundere, și, adesea, dacă îl părăsim dezastrul țării este și mai mare. Am spus o vorbă azi-seară Duduii și lui Urdăreanu asupra acestui gînd care mă frămîntă. Au respins cu indignare ideea. Eu tot voi rămîne răstignit de crucea mea. Voi îndura insultele și prigonirea. Aşa cere datoria mea de suveran.”

Din Jurnal, potrivit editorilor, lipsesc paginile scrise în 31 august 1940. Editorii precizează în subsolul paginii:
„Filele 289 și 290 au fost smulse din manuscris”.

Cine și de ce le-a smuls rămîne o enigmă. Dacă erau în manuscris, Duduia e cea care poate fi suspectată. I-a supraviețuit lui Carol. Nu exclud nici intervenția lui Urdăreanu, și el supraviețuitor. Oricum, Jurnalul trece direct la Duminică, 1 septembrie:

„… an de presiune nervoasă și de chin. Sînt într-un hal de nervi nemaipomenit. Plîng și mă răstesc la oricine și orice. Lucrez dimineața la mărci, sculîndu-mă devreme. Asta mă calmează.
După-amiază, la Mihăiță, cu Duduia, ascultăm discuri de gramofon; cîteva ore plăcute și liniștitoare.
Seara, Duduia mănîncă în oraș. Încerc s-o astept, dar pic de somn. Pe jumătate deștept, îi urez «La mulți ani!» de ziua ei, 2 septembrie.

Luni, 2 septembrie
De dimineață, mă scol greu. E ziua iubitei mele. Cît de întunecat sufletul, atît de frumoasă e vremea. Un soare strălucitor și temperatura încălzită după ultimile zile de frig. O deștept cu flori și cu un dar de farfurii de argint, singurul lucru mai de soi ce l-am putut găsi în aceste vremuri grele.
Ce urare aș putea să-i fac în aceste zile de amărăciune, afară de sănătate și așa să ne ajute Dumnezeu!”

Noi nu spunem că omul ar fi trebuit să se sinucidă. Putea însă s-o lase mai moale cu sărbătorirea Elenei Lupescu. Nu era vorba de o îmbolnăvire a acesteia. Era vorba de o sindrofie de rutină.
S-a tot spus – și eu m-am grăbit să spun asta – că Puterea înfrînge orice alt sentiment uman, inclusiv cel amoros. Cazul Carol al II-lea contrazice asta. Nu-i cer să sufere în numele patriei ciopîrțite. Mă aștept de la el să n-aibă nici un chef de Duduia la gîndul c-ar putea pierde puterea. Pînă și acest mic amănunt spune totul despre lipsa de voință a lui Carol al II-lea, dînd îndreptățire Loviturii de stat din 5 septembrie 1940.

3. Prima ediție a monumentalei lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană, cuprinzînd șase volume, are o Precuvîntare scrisă în 1893. Finalul documentului explică de ce s-a oprit Istoria la Unirea Principatelor:

„M-am oprit cu expunerea la faptul cel mare al Unirii Principatelor, adică la realizarea celei întîi din dorinţele de reorganizare exprimate de divanurile ad-hoc. Pentru a pune în toată lumina lui, tabloul regenerării noastre, ar fi trebuit să cuprind în el şi îndeplinirea celuilalt punct din programul lor: întemeierea dinastiei, ba chiar să ating şi încoronarea edificiului nostru politic prin proclamarea regatului; căci de aici abia începe pentru noi era activă a vieţii noastre politice, pe cînd, pînă atunci, aproape întreaga noastră istorie nu este decît reflexul adeseori neconştiut al istoriei străine. Am crezut, însă, că nu este bine a intra prea adînc în timpul de faţă, care nu poate avea pentru propriile lui fapte privirea cea rece şi nepărtinitoare ce se cere de la o expunere istorică. Aş fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generația căruia mai trăiesc încă bărbați care au influenţă asupra mersului împrejurărilor. Aceasta însă nu o puteam face, căci întreaga istorie a fostelor principate, gravitînd către unire, trebuia să ajungă şi cu expunerea pînă la împlinirea menirii lor seculare. Mari fapte s-au îndeplinit de la unire încoace şi, cînd se va fi aşezat pe timpurile noastre pînza limpezitoare a trecutului îndepărtat, generațiile viitoare vor privi cu mîndrie la domnia lui Carol I. Dacă am socotit, totuşi, că nu pot să o ating, am făcut-o din credinţa că dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”

Ulterior, istoricul se va contrazice publicînd două volume despre Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, criteriul de abordare a unei epoci de la un anume timp încolo începînd poate fi folosit și azi. Diferența e de 32 de ani. Așadar, istoricul de azi poate aborda doar perioada pînă la 1990, inclusiv Evenimentele din decembrie 1989. Rămîne pentru mine memorabilă învățătura: „Dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”
Aș adăuga imediat că Istoria prezentului o scrie, totuși, Istoricul clipei, comentatorul evenimentelor în derulare.