Minunile de la racla parintelui Ilie Lacatusu si floarea care nu se ofileste niciodata

Imaginea unui craniu din care izvorasc picuri de mir vorbeste de la sine. Nu conteaza ca nu-i stim nici numele si nici imprejurarile tragic omenesti ale vietii. Sfintii nu se grabesc niciodata. Au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil, cum s-a intamplat cu sfintii dobrogeni de la Niculitel. Altii dau semn si vorbesc la momentul potrivit. Apar in visul cuiva de trei ori la rand sau pun stol de pasarele sa atraga atentia si sa arate locul, asemenea porumbeilor de la pestera Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.

Sfintii sunt casnicii nostri. Chiar si cand stau in ascuns si nu-i vedem aievea, Sfintii ne sunt mereu alaturi. Ne sprijina, se bucura pentru noi, ne dau curaj si speranta, iar uneori, din motive doar de ei stiute, ne iau cuminte pe genunchi si ne soptesc ce avem de facut, asa cum i s-a intamplat, nu demult, lui Ciprian Voicila, cand a descoperit intr-o racla, nu mai adanca decat causul unor palme, o promisiune mare cat un legamant – promisiunea ca nimic din faptele si marturiile celor crucificati candva in inchisori sa nu se piarda. Era o zi de 19 martie – o zi obisnuita, de primavara. Intrebat de semnificatia acestei zile, parintele Iustin Parvu va tresari si va cadea pe ganduri, pentru ca intr-un tarziu sa-si aminteasca de mucenicia lui Virgil Maxim sau Ilie Lacatusu, cu multele lui vindecari si intamplari miraculoase, pe care acum Ciprian Voicila incearca sa le stranga sub streasina unei coperti, a unui titlu si a unui cuvant lamuritor, de prezentare. Nu vrea sa intervina cu nimic sau sa le dea o alta ordine, decat cea a marturiei personale. Nu vrea sa adauge, sa puna de la sine, sa-si inchipuie in plus. Asa simte el ca e mai bine si mai adevarat. Miracolele trebuie lasate laolalta, in dragoste si comuniune, exact cum stau si se roaga acum credinciosii la racla lui Ilie Lacatusu – ingenunchiati si coplesiti de emotie, scrie formula-as.ro.

La racla Sfantului inca necanonizat Ilie Lacatusu se intampla mereu lucruri uimitoare. Fiecare credincios are o poveste anume – o boala, o incercare grea, o cumpana de moarte. Unii vin special sa ceara. Altii vin sa multumeasca cum stiu ei mai bine. Intr-un colt al criptei, sta mai mereu si se roaga tanarul adus candva de rude intr-o patura. E chiar tanarul care, doar atingandu-se de hainele parintelui, s-a ridicat singur din scaunul cu rotile si a putut sa plece acasa pe picioarele lui. Alaturi, o poti zari pe acea femeie care, cu copilul ei nascut fara nervul optic (sindromul Duane), s-a pravalit disperata la racla parintelui, implorand vindecare, pentru ca la urmatorul consult medicii sa constate inmarmuriti ca nervul ce lega ochiul de creierul copilului se refacuse deja cu de la sine putere, sfidand orice lege sau adevar anatomic.

E multa suferinta, dar si speranta, la racla lui Ilie Lacatusu. Judecand dupa credinta si nevoia fiecaruia, parintele da semn. Pe unii ii lasa sa-l atinga si, asemenea batranului parinte Ioan de la Rarau, ii incalzeste mana lui cu mana sa, intr-un gest de dragoste si intarire. Pe altii ii alege din multimea asezata la rand si le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, asa cum s-a intamplat cu sotia preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o usor de mana si a tras-o deoparte, spunandu-i: „Verdictul medicilor e gresit. Nu te tulbura… Vei avea o fetita”. La sfarsit, ca dintr-un impuls de moment, i-a oferit o floare luata intamplator din multele flori din preajma si, miraculos, acea floare a ramas neofilita pina la nasterea fetitei proorocite de parintele. A ramas parca anume sa confirme ca orice nastere este o izbavire a iubirii prin curatie, prin simplitate, prin rabdare, incredere si, mai ales, prin frumos.