News Flash:

Uciderea trupului cu fapta, uciderea sufletului cu vorba

1 Mai 2010
866 Vizualizari | 0 Comentarii
Fara putinta de tagada si lucru consimtit unanim în sanul omenirii, "dragostea" este cea mai mare, cea mai sfanta si cea mai înalta virtute crestina a sufletului omenesc. In cea dintai Epistola a sa catre Corinteni, Sfantul Apostol Pavel înalta un adevarat imn de lauda iubirii dumnezeiesti ca model absolut pentru dragostea dintre oameni. Acesta a fost poate modul cel mai frumos cu putinta în care a fost înfatisata puterea dragostei în întreaga istorie a lumii: Dragostea "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata !" (1 Cor 13, 7). Simtamantul cel mai potrivnic fata de simtirea dragostei îl reprezinta, categoric, "ura". Aceasta cunoaste nenumarate forme de manifestare, una mai învartosata si mai respingatoare decat alta; trei însa reprezinta culmea pe care o poate atinge nebunia unui suflet contaminat astfel si care constituie propriu zis "pacatul de moarte". Pornind de la învatatura Mantuitorului Iisus Hristos Insusi – "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii". (In 13, 34-35) – cel mai iubit Ucenic si Apostol al Sau, Ioan de-Dumnezeu-cuvantatorul scrie fiilor sai duhovnicesti: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este!" (1 Ioan 4, 20) si iarasi: "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni" (1 Ioan 3, 15). Este evident faptul ca astfel de afirmatii sunt valabile în primul rand în neamul crestinesc, pentru care "dragostea" a fost hotarata si lasata de Hristos ca pecete de recunoastere a modului specific de vietuire sociala pe pamant. La fel de adevarat este si faptul ca diavolul, vrajmasul întregului neam omenesc, recunoscand în virtutea teologica a iubirii de Dumnezeu si de aproapele puterea mantuitoare de suflet, ridica prin tot felul de metode perfide razboi aprig asupra fiilor lui Hristos nascuti de la Duhul Sfant prin moartea si învierea Botezului, pentru a-i face sa se urasca de moarte si astfel sa se dezbine iremediabil.
Cea dintai forma de manifestare a urii este "mania" sau "furia". Despre aceasta, Regele Profet David proclama: "Maniati-va, dar nu gresiti; de cele ce ziceti în inimile voastre, întru asternuturile voastre, va cait" (Psalmul 4, 4). A doua fata a urii o constituie "tinerea de minte a raului". Aceasta vine în contradictie evidenta cu învatatura evanghelica ce îndeamna "sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine însuti" (Marcu 12, 31) si cu porunca apostolica "soarele sa nu apuna peste mania voastra" (Efeseni 4, 26). E clar ca Sfanta Scriptura nu poate fi sub nici o forma de acord cu certurile si supararile si conflictele dintre oameni care nu se iarta unul pe celalalt nici din pornirea inimii, nici din constiinta mintii, nici macar prin uzanta codului bunelor maniere. De altfel, Sfanta Evanghelie ne prezinta si pilda celor doi datornici ca sansa de trezire a constiintei adormite, ca si îndemnul Mantuitorului – "lasa darul tau acolo, înaintea altarului, si mergi întai si împaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 24) – ca avertisment împotriva caderii sufletului din lucrarea rugaciunii.
Al treilea mod de a purta ura cuiva este "zavistia" sau "invidia". Boala aceasta cunoaste durata cea mai lunga; poate si de aceea s-a ivit zicala populara "boala lunga, moarte sigura". Sarpele invidiei musca si învenineaza cel mai adesea inimile unor oameni – fie ei si crestini – chinuiti de tot felul de complexe, fie ele de inferioritate, fie de superioritate. La unii ca acestia de altfel se refera vorba batraneasca înteleapta "e greu sa stii ca nu stii, dar mai greu este sa nu stii si sa crezi ca stii." Patima aceasta a facut de-a lungul timpului cele mai mari ravagii în societatea noastra. Practic au fost pervertite toate valorile – etalon ale oranduirii sanatoase între oameni. Oamenii de valoare au fost înlaturati, oamenii de nimic sufera patologic de placerea catararii pe podiumuri iar personalitatile reprezentative din diverse domenii au fost deja de multa vreme înlocuite cu "personulitati" care nu fac altceva decat sa se autopremieze si sa-si recompenseze reciproc victoria. Din pacate, în aceasta privinta lumea noastra omeneasca sufera atat de grav astfel de stricaciune morala încat aproape ca deja nimic nu mai poate fi îndreptat; iarasi se împlineste cuvantul proorocesc al Psalmistului: "Caci, atunci cand se ridica sus oamenii de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni." (Psalmul 11, 8). Prea usor si prea degraba am uitat îndemnurile parintesti ale Sfintilor Apostoli adresate noua tuturor pentru ca viata crestina sa nu devina o permanenta hartuire si raufacatorie, ci sa fie cu adevarat vietuire virtuoasa în pace, în întelegere si în dragoste în Duhul Sfant: "Sa nu fim iubitori de marire desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii" (Galateni 5, 26), scrie Apostolul Pavel, iar Marele Iacov: "Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi" (Iacov 5, 13). Mantuitorul Hristos Insusi ne-a lasat pilda de îngaduinta si iertare atunci cand i-a dojenit pe doi dintre ucenicii Sai mai aprinsi (ce voiau sa piarda cu foc din cer pe oamenii din satul de samarineni care nu L-au primit pe Iisus în drumul Sau catre Ierusalim) întrebandu-i: "Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 55) si aducandu-le astfel aminte ca uceniceau la scoala iubirii si a iertarii iar nu la cea a urii si razbunarii. Situatia aceasta ne vorbeste despre un lucru deloc neînsemnat. Cel mai mult si cel mai adesea oamenii sunt gata sa rasplateasca fara sovaire si fara cugetare orice li s-ar face de catre semenii lor indiferent de consecinte. Cu alte cuvinte razbunarea este modul omenesc cazut de a raspunde. Razbunare care poate ucide în mai multe feluri. Fie cu fapta, atunci cand razbunandu-se omul omoara, distruge, arde si ucide prin foc si sabie, - fie cu vorba, graind de rau, clevetind si judecand pe altul. Sa le luam pe rand. Vorbirea de rau se bizuie pe cateva crampeie precare de realitate, pe care le amplifica si le împinge la extrem. De pilda, daca cineva va gusta dintr-un pahar de vin sau va pufai în joaca dintr-o tigara, barfitorul îl va prezenta lumii pe acela ca pe un betiv învederat si fumator înrait. Si altele asemenea. Clevetirea sau calomnierea are ca metoda si procedeu de actiune încropirea unei imagini diabolice despre cel asupra caruia se exercita pe baza unor argumente, fapte si motive mincinoase, care nu corespund realitatii persoanei respective, învaluind totul sub masca vicleana a unei aparente îngrijorari pline de afectiune si responsabilitate, pe care le repeta obsesiv si îndelung pana cand toti cei care le aud ajung sa le si creada. Despre unii ca acestia vorbeste David, Regele lui Israel, demascand ura nestapanita din inimile lor: "Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decat untdelemnul, dar ele sunt sageti" (Psalmul 54, 24). Iar în Noul Testament referirile la ei sunt cu nimic mai putin aspre: "Pui de vipere, cum puteti sa graiti cele bune, odata ce sunteti rai? Caci din prisosul inimii graieste gura." (Matei 12, 34); "Omul bun, din vistieria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Caci din prisosul inimii graieste gura lui" (Luca 6, 45) si iarasi "Ori spuneti ca pomul este bun si rodul lui e bun, ori spuneti ca pomul e rau si rodul lui e rau, caci dupa roada se cunoaste pomul" (Matei 12, 33). Cat despre judecarea aproapelui, probabil ca naravul rautacios al multora dintre "crestini" de a-i caracteriza pe semenii lor prin prisma deformata a propriilor lor patimi, pacate si necuratii – constituie una dintre cele mai mari suparari pe care oamenii le fac Domnului, dupa cuvantul Apostolului: "De aceea, nu judecati ceva înainte de vreme, pana ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului si va vadi sfaturile inimilor" (1 Cor 4, 5). De altfel, Sfanta Evanghelie ne vesteste în chip poruncitor si categoric: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Matei 7, 1) pentru ca nici macar "Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). Asadar, întrucat Fiul Lui Dumnezeu, Fiul Omului, este singurul Judecator Drept si Autorizat - e bine totusi sa ne înfranam de la a mai pecetlui noi binele si raul din cei de langa noi. Pentru ca altfel riscam sa cadem noi sub osanda Scripturii: "Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita" (Psalmul 56, 6), iar pe unii ca acestia... "Pierde-vei pe toti cei ce graiesc minciuna; pe ucigas si pe viclean îl uraste Domnul" (Psalmul 5, 6). Pierzarea celor care, urand, vorbesc de rau, clevetesc si judeca pe semenii lor este iadul si moartea cea de a doua (Apocalipsa 2, 11), moartea cea vesnica a despartirii sufletului de Dumnezeu: "Sa vina moartea peste ei si sa se coboare în iad de vii, caci viclesug este în locasurile lor, în mijlocul lor" (Psalm 54, 16-17). Indreptarea si pocainta sunt calea de a ne împaca cu Hristos prin Crucea si Invierea personala a straduintei noastre.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.4858 (s) | 22 queries | Mysql time :0.349322 (s)

loading...