News Flash:

Minerul care vinde numai flori de camp

9 August 2004
1482 Vizualizari | 0 Comentarii
•Un batran de 67 de ani prefera sa vanda flori de camp decat sa-si planga de mila •Desi a avut o viata plina de greutati, acesta a reusit sa nu isi piarda speranta •Fara nici un sprijin din partea rudelor sau a vecinilor, Costache Ionita apeleaza la sensibilitatea iesenilor pentru a mai castiga un colt de paine fara sa se umileasca

Costache Ionita este un barbat in varsta de 67 de ani, din localitatea Valea Lupului, care vine aproape zilnic in Iasi sa vanda flori. Marfa pe care batranul o ofera trecatorilor nu este cine stie ce. Sunt buchetele din flori de camp, alcatuite dupa priceperea si sensibilitatea unui om care a trecut prin viata cu bucurii, dar si cu multe necazuri. Desi nu pare a fi genul de cuceritor, florarul de ocazie a iubit doua femei si cu una a fost si casatorit. Isi aminteste cu bucurie de amandoua, cu toate ca una dintre ele l-a parasit pentru un alt barbat. Desi ar avea motive sa se planga ca rudele pe care le mai are nu ii ofera nici un fel de sprijin, batranul este impacat cu acestia si cu sine insusi: "Ei, neamurile au, dar au pentru ele. Eu nici n-am cerut, nici nu mi-au dat. E bine si asa. Eu le-am dat pamantul meu, ei au dat la straini, au mai si pastrat... Nu e rau". "Afacerile" cu flori de camp nu-i dau palpitatii lui Costache, deoarece nici nu se implica prea mult. Pe el il bucura faptul ca a reusit sa vanda ceva. Oricum, niciodata nu aduce mai mult de 10 buchetele in traista, tocmai din cauza filosofiei sale asupra indeletnicirii sale. "Odata rupta, floarea salbatica, floarea de pe camp are o viata care dureaza o zi. Eu nu pot sa fac ca florarii adevarati, cei cu flori mai frumoase, sa le pun in apa si sa le vand a doua zi. Florile mele sunt ca oamenii, daca e sa se ofileasca, n-ai ce sa le faci. Maine culegem altele, proaspete, frumoase, pline de roua curata. Asa e la noi, la tara", a mai afirmat Ionita. In tinerete, acesta a lucrat, ani buni, in minele din Petrosani, unde a invatat sa accepte viata fara sa isi faca iluzii si sa astepte docil zilele urmatoare, cu tot ce aduc ele, bun sau rau. Viata in subteran a facut din Costache un om nu ursuz, ci tacut si meditativ, care nu asteapta mai mult decat ce i se poate oferi si care se bucura de tot ceea ce primeste. "Nu prea stau de vorba cu vecinii. Oamenii vorbesc fals. N-am ce vorbi cu ei. In afara de buna dimineata, nu prea vorbim multe", si-a motivat fostul miner lipsa de comunicare. Spiritul de ortac inca persista in Costache. Obisnuit ca in abataj, sa depinda de cineva si altcineva sa depinda de el, omul vorbeste adeseori, despre persoana sa, la plural: "Nu este usor, dar ne descurcam. Avem o pensie bunisoara, de un milion trei sute de mii, si intindem de ea cum putem, ca nimeni nu are de dat in ziua de azi".

Un batran de la periferie

Indepartat de familie si vecini, batranul nu are alta alternativa decat marele oras. Aici, posibilitatile sunt multiple si vanzarea de flori de camp nu mai este o idee atat de absurda pe cat ar putea sa para la prima vedere. Aceste mici achizitii sunt facute de oameni cu bugete asisderea: elevi, studenti, chiar si copii, uneori. La pretul de 10 mii de lei buchetul, batranul nu isi acopera, de multe ori, nici costul biletului de autobuz. Cu toate acestea, Costache zambeste enigmatic, face din ochi si se uita grijuliu imprejur, parca sa se asigure ca nu trage nimeni cu urechea. Asta vrea sa insemne ca o mare taina urmeaza sa fie dezvaluita. Asa si este. Batranul miroase florile, isi drege binisor glasul si incepe: "N-am ramas noi, chiar, la banii astia... Dupa ce mantuiesc cu florile, fac si eu o intrebare la unul-altul, sa vedem daca nu au incaltaminte rupta, veche, sau care nu le trebuieste. Daca primim ceva, chiar si rupturi si tot felul de papuci scalciati, tot e bine. Primim incaltaminte degeaba si doar lumea nu da de pomana lucruri bune. Mai reparam o pereche de pantofi, mai luam 20 sau 50 de mii lei. Ne pricepem la multe si reparatia de pantofi ne-a placut cel mai mult. Eu ii repar, ii vacsuiesc si ii dau cu cat pot. Cand nu are nevoie lumea de ceva de pus in picioare?". S-a facut tarziu. Caldura dupa-amiezii s-a mai domolit, dar oamenii continuau sa mearga pe strada ca niste muribunzi. Florile nu mai stau in buchetele atat de semete ca dimineata. Cateva zeci de metri mai sus de Costache, o florareasa "adevarata" isi indeamna, cu ultimele puteri, un posibil client: "Hai la mine frumosule! Hai sa-ti dau o floare pentru frantuzoaica ta. Ieftin, gagiule!". Batranul pune mainile streasina la ochi, se uita inspre soare si, cu un oftat scurt, arunca florile de camp la cosul de gunoi al orasului. E timpul sa plece acasa. "Avem-avem. Tot e bine. Poate, maine, vom iesi mai bine".
Dan MARTUNEAC
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1404 (s) | 22 queries | Mysql time :0.013879 (s)