News Flash:

Camasa de la Sfanta (1)

6 Octombrie 2009
938 Vizualizari | 0 Comentarii
Ionel BOSTAN
Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvant. Din cuvantul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sunt primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrani, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfanta Evanghelie. (Parintele Cleopa, "Despre indoiala in credinta") Tachita Badeanu se apropia vazand cu ochii de acea varsta despre care cei mai multi spun ca te plaseaza undeva in toamna vietii. Nici el nu stia cum s-a facut de i-a trecut ca printre degete atata amar de ani. In satul lui, Glodenii Targului, o adunatura de nici o suta de case, cele mai multe facute din hlei amestecat cu paie si acoperite cu stuf, era singurul navetist. Carevasazica avea slujba la oras, fiind muncitor la IGO (Intreprinderea de gospodarire a orasului) si, in consecinta, oarece lefusoara. Asta presupunea ca zilnic sa o ia pe jos, peste camp, cu noaptea in cap, catre halta aflata la vreo ora de mers la pas - pe vreme buna, de unde, mai departe lua Personalul. Intre mica lui gospodarie - pe care, fie vorba intre noi, un vant ceva mai maricel i-ar fi desfiintat-o cat ai zice peste - aflata la marginea satului, si halta "Chefere"-ului se intindea, deloc zgarcit, lanul Gostatului. Peste acesta serpuia o cararuie facuta numai de calcatura pasilor lui Tachita. Vara, cand papusoiul era inalt si des, ca o adevarata padure tanara, odata intrat pe carare mergeai ca trenul pe sine. Nu te-ai fi putut rataci nicicum, sa fi fost si noapte innourata, fara coltisor de luna. Eroul nostru, dupa douazeci de ani de naveta, cu atat mai mult nu putea da gres. Chiar nici iarna, cand aratura era acoperita cu omat pana la brau iar Cel de Sus nu facea deloc economie de pacla. Ca sa prinda trenul de cinci, pe vreme cainoasa, trebuia sa se porneasca macar cu doua ore mai inainte. Daca tot veni vorba, sa spunem ca, desi n-avea ceasornic, niciodata n-a pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el, cu serviciul nu-i de joaca. Mai ales daca ai de crescut sapte plozi, care, una-doua, vor incaltari si imbracaminte, basca mancare de trei ori pe zi. Si, calic, calic, cum il catalogau prin spate rautaciosii satului, dar de putine ori s-a imprumutat prin vecini de vreun ciur de malai si nici nu s-a intamplat ca, din cauza nevoilor, sa-si opreasca vreun copil de a mai merge la scoala. Muierea ii era, intr-un fel, casnica. In baza planului ei de la CAP nu puteai conta pe vreun castig. Dar, orisicat, nu era putin lucru sa ingrijeasca de barbatu-su, care, cu naveta lui, era un "traista in bat" sadea, si de cei sapte plozi, cu totii "scoleri". Asa, in linii mari, el nu era un om rau; numai ca, la necaz, mai lua cate un pahar-doua. Si cum necazurile se tineau scai de el, macar la saptamana si le ineca la Mat in vreo sticla de Turt ori Secarica. Partea proasta era ca de multe ori cadea prin santuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a intamplat odata chiar sa se pravaleasca intr-o rapa pe al carei fund curgea un fir de apa, deloc mare, dar suficient sa se fi inecat. L-au scos la timp, cu scara de suit in pod si cu franghia, nevasta-sa, Aneta, si cu Pompilica, panglicarul satului (dar asta este alta poveste). Ajuns acasa, pana adormea din nou, ii lua la suduit pe toti - de Dumnezeu, biserica si calendarul intreg de sfinti, asa, ca betivul, fara motive serioase. Cat de strain era fata de credinta si cele sfinte, in general, nu mai spunem. Normal ca il stiau si megiesii, care o compatimeau de adevaratelea pe biata Aneta. In ideea de a indrepta oarecum lucrurile, Tata Ruxandra lui Mos Dumitru Grigoras, femeie credincioasa si trecuta prin toate, o povatui sa incerce cu slujbe. Bunaoara, sa mearga la Hramul Sfintei Parascheva, iar cand o ajunge la moaste, sa se roage pentru liniste in casa si sa frece de racla de argint schimburi curate, sau mai bine noi, de-ale lui barbata-su, pe care sa i le dea apoi sa se imbrace... Aneta se conforma intocmai. O zi intreaga a stat pana sa-i vina randul la inchinat deasupra moastelor Sfintei, de i-a trecut os prin os. Fata de dorinta ei principala, era bucuroasa ca, mai mult decat sa atinga capacul de argint al raclei cu schimburile lui Tachita, a prins loc chiar langa preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh insemnat, ca purta un vestmant numai in fir de aur, cum nu mai vazuse vreodata, ii intinse mana cu crucea sfanta - pentru evlavioasa sarutare - si slobozi spre ea, de doua-trei ori, din manunchiul de busuioc, apa sfintita din belsug. Nu mai simti urma de oboseala in ea si nu intelegea de ce devenise acum atat de energica, poate la fel ca in tinerete... Acasa, insa, desi au trecut ceva zile, nu sesiza imbunatatiri vizibile. Ba chiar, omul ei, imbufnat ("n-am nevoie eu, fa, de lucruri cumparate de tine!"), nici dupa doua luni nu vru sa imbrace camasa sfintita... (Va urma) de Ionel BOSTAN
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2019 (s) | 22 queries | Mysql time :0.087479 (s)